Clopoțelul s-a folosit în biserică încă din cele mai vechi timpuri, mai ales în vremea persecuțiilor sau năvălirii barbarilor. Era un mijloc de anunțare a creștinilor, fie pentru a închide ușile, fie pentru a părăsi locașul de închinare.

Clopotele sunt folosite pentru a anunţa sau a atrage atenţia asupra unui eveniment important. Le „aminteşte creştinilor de îndatoririle lor religioase şi morale“.

Printre obiectele de cult care sunt păstrate pe Sfânta Masă se găsește și un clopoțel care este folosit în unele momente liturgice, cum este Liturghia Darurilor mai înainte sfințite, pentru a atrage atenția credincioșilor, ca să îngenuncheze și să fie mai râvnitori în rugăciune.

Clopotul a fost şi este folosit atât în unele scopuri obşteşti, dar, mai ales, în manifestările bisericii creştine. „Prin poziţia limbii care loveşte în pereţii săi, clopotul evocă poziţia a tot ce este suspendat între cer şi pământ, stabilind astfel o comunicare între ele

În antichitate, clopoţeii erau folosiţi pentru semnalarea anumitor momente din activitate cotidiană.

Clopotele se trag la biserică atunci când vine în vizită o înaltă faţă bisericească, când se anunţă încetarea din viaţă a unui creştin, precum şi la înmormântări şi la Slujba Parastasului, când se cântă „Veşnica pomenire”, precum şi la Denia de Vineri seara în Săptămâna Patimilor în timpul ocolirii Bisericii cu sfântul epitaf. În Noaptea Învierii se bate toaca şi se trag clopotele îndelung în tot timpul procesiunii din biserică până se începe citirea Evangheliei. Nu se trag clopotele atunci când cineva se cunună religios.