La începutul fiecărui an, pe 01 ianuarie, avem cinstea de a îl sărbători pe Sfântul Vasile cel Mare, un sfânt extrem de îndrăgit pe meleagurile noastre și unul dintre cei trei arhiepiscopi importanți ai Bisericii Ortodoxe Răsăritene. Acesta mai este pomenit și în ziua de 30 ianuarie cu ocazia Sărbătorii Sfinților 3 Ierarhi (Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur), dar ziua de 1 ianuarie îi este dedicată în întregime Sfântului Vasile cel Mare și cinstită ca atare.
Considerat “păzitor de ceasuri rele”, Sfântul Vasile a fost un teolog creștin dintre cei mai de seamă, având cunoștințe solide de filozofie, astronomie, retorică, medicină, geometrie.
În acest articol vei afla câteva informații despre viața Sfântului Vasile și despre ce obiceiuri, tradiții și superstiții ne leagă de această mare sărbătoare. Citește în încheiere Acatistul și Rugăciunea Sfântului Vasile.

Sfântul Vasile s-a născut în Cezareea Capadochiei din părinţi credincioşi şi înstăriţi și a trăit între anii 330 şi 379, în vremea împăratului Constantin. A fost cel care a pus bazele vieții monahale, călătorind în Siria, Palestina, Egipt și Mesopotamia pentru a se instrui în viața ascetică (o viață dusă în rugăciune, contemplație și îndreptarea gândurilor către Dumnezeu).
Etimologia cuvântului Vasile este de proveniență greacă, din grecescul “basileios” care se trage din “basileos”, însemnând “rege”, “bazileu”, “împărat”. Aceasta denotă un nume special ce subliniază noblețea și componenta regală.
Scrierile sale au la bază viața monahală sistematică, motiv pentru care Sfântul Vasile este considerat părintele monahismului oriental. Între scrierile sale de mare importanţă teologică, la loc de cinste este „Liturghia Sfântului Vasile cel Mare”. Conform tradiției religioase creștin ortodoxe, liturghia este oficiată în 10 zile ale anului: pe 1 ianuarie, în ajun de Crăciun, în ajun de Bobotează, în Joia și Sâmbăta Mare, dar și în primele 5 duminici din Postul Paștelui.
Sfântul Vasile era cunoscut și îndrăgit și pentru faptele sale bune și de caritate, pentru milostenia, dragostea și atenția îndreptată asupra celor săraci și oprimați. Acesta a întemeiat biserici și a construit aziluri și spitale, o leprozerie și un așezământ pentru recuperarea prostituatelor.
A murit în ziua de 1 ianuarie a anului 379, când încă nu împlinise 50 de ani, intrând în istoria creştină cu numele de Sfântul Vasile cel Mare. La înmormântarea sa participă un mare număr de creştini, evrei, păgâni, localnici şi străini, ca dovadă a popularităţii sale.

Educația Sfântului Ierarh Vasile cel Mare
Temelia educației Sfântului Ierarh este pusă de tatăl său, Vasilie, și dezvoltată de către unul dintre profesori de retorică ai Sfântului Vasile, din Neocezareea, în Pont, de bunica sa Sfânta Macrina cea Bătrână și de profesorul său Sfântul Grigorie Făcătorul de Minuni.
A studiat la Cezareea Capadociei, la Constantinopol și Atena, însușindu-și tot ceea ce era mai bun din cultura păgână. În anul 356 revine pe meleagurile natale și devine profesor de retorică.
Sub influența sorei sale Macrina, Vasile se apropie mai mult de biserică, iar episcopul Cezareii, Dianius, care îl aprecia deosebit de mult, îl încurajează să accepte o slujbă bisericească. În căutarea căilor spre perfecțiune, Vasile vizitează multe mănăstiri din Egipt, Siria, Palestina și Mesopotamia. La întoarcerea în Pont, el înființează o mănăstire pe malul Iris-ului. Scrierile sale din acea perioadă pun bazele vieții monahale sistematice și de aceea Sf Vasile este considerat părintele monahismului oriental.
Sfântul Ierarh Vasile cel Mare înființează primele spitale – crucea roșie
Sfântul Ierarh Vasile cel Mare a fost un practicant prin excelentă a milosteniei. Dragostea sa față de semeni s-a concretizat mai ales în așezământul filantropic, numit de credincioși „Vasiliade”. Acest așezământ a fost construit la marginea Cezareei. Aici au fost adunați cei înfometați și abandonați, spre a fi hrăniți. Potrivit cercetătorilor arheologice, în aceste „Vasiliade” din timpul Sfântului fiecare boala își avea rezervată clădirea și personalul necesar pentru îngrijire.
