Tăierea împrejur cea după trup a Domnului face parte din cele 10 praznice împărătești închinate Mântuitorului Hristos. La israeliți acest act sacru reprezintă legământul pe care la făcut patriarhul Avraam și mai târziu de Moise cu Dumnezeu. În acest moment noul născut primea apartenența de fiu al poporului ales prin numele pe care îl primea.
Amintim ca ritualul „tăierii împrejur” era prevazut de legea lui Moise pentru toți copiii de parte bărbătească. Aceasta taiere împrejur era săvârșita de către preoții Legii Vechi pentru amintirea izbăvirii poporului evreu din robia Egiptului. Era și un semn al credinței cea adevărata în Dumnezeu.
Practica circumciderii era atestata în Orientul Apropiat în doua forme: una egipteana, parțială, practicata de preoții egipteni și alta șiro-palestiniana, în care prepuțul era îndepărtat în totalitate. Evreii nu au împrumutat aceasta practică de la egipteni. Dacă la egipteni ea era aplicata numai preoților, la evrei toți cei de parte bărbătească erau supuși acestui ritual.
Tăierea împrejur este asociata jertfei. Omul oferă o jertfa din sine, din propria carne, ca semn că dorește să nu mai trăiască după voia instinctelor, ci după voia lui Dumnezeu. El leapădă deprinderile vechi, toate plăcerile sale și toate lucrurile în care află desfătare; taie patimile și aplecarea spre pofte. Tăierea împrejur trebuia să susțină curăția morala: „Deci să tăiați împrejur inima voastră și de acum înainte să nu mai fiți tari la cerbice” (Deuteronom 10, 16). Sfântul Ioan Gura de Aur mărturisește: „știind că va fi nedesăvârșit sufletul urmașilor lui Avraam, le-a dat ca un frâu, semnul acesta al tăierii împrejur, pentru a le tăia pornirile lor nestăpânite de a se amesteca cu alte popoare”.
De ce a fost nevoie de Tăierea împrejur cea după trup a Domnului?
Din sinaxarul acestei zile aflăm că: „De la Sfinții Părinți am luat obiceiul să sărbătorim, după încheierea anului calendaristic, Tăierea împrejur cea după trup a Domnului nostru Iisus Hristos. Domnul a primit aceasta, ca să înlăture rânduiala Legii Vechi și să pună în loc tăierea împrejur cea după Duh cea nefăcută de mână a Legi celei Noi.”
Deci, sărbătorim această zi ca pe un praznic împărătesc. Căci Domnul, după cum ne-a cinstit pe noi, luând trup omenesc, întru totul asemenea nouă, afară de păcat, tot așa a acceptat să primească și tăierea împrejur. Ca să astupe gurile ereticilor care îndrăznesc a zice că Domnul n-a luat trup, ci că S-a născut ca o nălucire.
Dar dacă n-ar fi luat trup, cum S-ar fi tăiat împrejur? Și al doilea ca să astupe gurile iudeilor celor neînțelegători, care îl cleveteau că nu păzește sâmbăta și că strică Legea. Pentru aceasta, după opt zile de la nașterea Lui cea sfântă din Fecioară, a acceptat să fie adus de Maica Sa și de Iosif, în locul unde, după obicei, iudeii se tăiau împrejur.
Tăierea împrejur cea după trup a Domnului și primirea numelui de Iisus
Și a fost tăiat împrejur; și I s-a dat numele Iisus, nume adus din cer de îngerul Gavriil, mai înainte de zămislirea Lui în pântecele Fecioarei.
Tăierea împrejur din ziua a opta, arată trecerea de la o stare carnală, la una spirituală. Actul liturgic, de tăiere a unui mici părți din organism presupune respingerea unei condiții trupești, în care fiecare ființă umană se naște. Înlocuirea acestei părți cu numele implică intrarea ființei umane într-o altă stare, spirituală, care duce la perfecțiune.
În Molitfelnic este prevazut ca în a opta zi de la naștere să i se pună nume copilului. În aceasta carte de cult există o rugăciune specială la punerea numelui copilului, în a opta zi după naștere. Ea începe cu formula: „Doamne, Dumnezeul nostru, Ție ne rugăm și pe Tine Te chemam, să se însemneze lumina fetei Tale peste robul tău acesta (N)…”. Aceasta ierurgii se săvârșește în fata ușilor împărătești.
Despre aceasta practica a punerii numelui în ziua a opta, Sfântul Simeon al Tesalonicului menționează: „În ziua a opta se aduce pruncul lui Dumnezeu înaintea ușilor bisericii, caci nu este încă sfințit prin botez, și preotul îl însemnează pe acesta (prima însemnare se făcea în ziua nașterii), la frunte, la gura si la piept și-i dă lui nume prin rugăciune sfântă, nume pe care nu-l aveau cei născuți, cu care se și botează, căci aceasta s-a făcut și Domnului, în ziua a opta a fost tăiat împrejur și a primit numele Iisus… Căci, în ziua a opta, pruncul primește și numele, ca și Mântuitorul, Care a fost numit cu numele Mântuitor, Iisus. Este pecetluit cu rugăciune sfântă, ca să fie adus Domnului și însemnat cu semnul crucii la frunte, pentru minte, la gura, pentru cuvânt și suflare si la inimă pentru puterea viețuirii, scris în cartea vieții, prin punerea numelui, apoi se înapoiază mamei” (Dialoguri, cap. 59-60).
Și iarăși întorcându-Se Domnul cu părinții Săi acasă, a viețuit omenește, „crescând cu anii, cu Înțelepciunea și cu harul, pentru mântuirea noastră”.
